Luna lui Ciresar ma duce cu gandul la cele mai bune fructe din lume: la cireseeee si la cat ma mai chinuiam sa ma catar dupa ele prin toti pomii. Chiar daca aveam ditamai ciresul in curte plin intotdeauna de cirese rosii si dulci (la botul calului cum ar veni) cele mai bune nu erau acolo. Erau la cam un km de casa, prin livezile dinspre Ciclova, pazite mereu cu caini si paznici. Ca sa ajung la livezile alea trebuia nu numai o strategie bine pusa la punct, dar si traversarea unui traseu labirintic, peste calea ferata, prin scaieti si ierburi inalte, peste garduri si un paraias.
Ca erau cirese, mere verzi sau corcoduse nu prea conta. Important era sa avem o gasca vesela, cateva pungi, pe catelusa Fetita care ne ferea de serpi si, de cele mai multe ori o extra bluza de training care in final avea manecile ticsite.
Se mai intampla si sa nu mai luam si provizii, ci sa infulecam acolo tot ce prindeam: mai crude, mai coapte, cum erau. Crude de obicei.
Azi, livada e mai aproape, la cateva stradute distanta, peste bulevardul cel mare, printre masini, aurolaci si oameni grabiti. Livada asta e si ea pazita bine, dar poti intra cand vrei, cu pungi si chiar cu toata gasca. Doar ca aici, ca sa mananci cat poti si sa mai si pleci cu cate ceva trebuie sa platesti. Iar livada asta, noi, oamenii mari de acum o numim sec: piata.
Gasca nu mai e nici ea aceasi. Cu Iulia, Andrei, Dani si Maria nu m-am mai intalnit de ceva vreme si cand ne intalnim doar ne salutam si trecem mai departe. Iar catelusa Fetita...a murit demult.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu