Profesorul psihopat, barbatul in fusta si artista deprimata

Azi am fost in Unirii, cu ocazia Street Delivery, organizat de Carturesti.
Initial am plecat la o piesa de teatru, din care in final nu am inteles nimic, la propriu, fiindca nu se auzea deloc ce spuneau aia pe scena. Apoi am observat ca teatrul defapt nu era pe scena, era in jurul ei. Si era un teatru mut si galagios, un musuroi unde furnicile isi duceau in spate transpiratia, strigatele, voiosia si prostia. Nu stiu exact unde era prostia. Nu o vedeam, dar stiam ca trebuie sa existe. Atunci l-am vazut pe barbatul cu fusta si m-am uitat un pic ciudat la el. Fusta era lunga, si avea o culoare verzuie. Apoi m-am gandit ca stia el ce stia. Spre seara au aparut tantarii si rontaiau ce apucau. Omul cu fusta zambea iar eu imi scarpinam picioarele gaurite de lighioanele cu trompa.

Pe strada Mercy locuia o scena, in mijlocul furnicilor ce sorbeau un suc galben in cutii de carton. Noi eram furnicile, toti care eram acolo si stateam pe sacii umpluti cu burete. Pe scena era galagie. Profesorul psihopat isi face loc si el printre saci. Il vedeai usor ca e psihopat; nu vedeai in schimb ca e profesor. Iar ochii lui psihopati se uitau dupa Glanz. Glanz era cu mine si radeam de el, ca era nebun.
Galagia de pe scena s-a transformat in muzica, o muzica placuta, pe care ai fi putut sa scrii, sa visezi, sa pictezi sau .. sa nu. O mireasa recita ceva trist printre muzica aia faina. Asa vedeam eu, ca era trist: pentru ca in poezia ei mama-sa era moarta, bunica-sa moarta si taica-su cu tot cu cizmele lui soldatesti mort si el. Iar ea era imbracata in mireasa, intr-o rochie lunga in care sigur era prea cald iar tantarii rontaiau si din ea.