Am vrut sa plec in Grecia...

...dar am lasat-o balta! Defapt cum a inceput totul... Eram la strand si sora-mea imi zice ca a gasit ea ceva oferte pe net, last minute pt Grecia cu vreo 100 de euro de persoana. Super tare! Abia am asteptat sa ajung acasa sa caut si eu. Si caut. Si chiar gasesc. Nu una, ci mai multe si nu doar cu 100 de euro, ci si superoferte gen "pleaca 2 plateste 1". Mi-am frecat mainile si am inceput sa scriu la mailuri pe la agentiile de turism. O zi intreaga mi-a luat. Ma rog, ziua mea e de la 12:00 la 19:00. Spre marea mea bucurie primesc si raspunsuri. "..bla bla bla....dar nu mai avem locuri decat pentru plecarea din 25 iunie". Pfuu...25 iunie..si inainte de salariu si trebuie facut concediu, si nu doar al meu ca doar nu plecam singura... Asta e, pica. Altul!...si altul si altul..si tot asa. Pana dau eu de site-ul asta: http://www.klevertravel.ro//oferta/vacanteinstrainatate/Olympic_Beach_autocar_-_reduceri_de_Early_Booking..html Ce sa mai, superoferta!75 de euro de persoana. Si cazare si transport. Si le scriu si lor. A doua zi primesc raspuns:"bla bla...avem locuri pentru plecare!" Aveau locuri! Deci chiar aveau locuri! Gata, facem rezervarea, imi frec mainile din nou si iar le scriu. Si imi trimit ei din nou mail: "bla bla..ofertele sunt in atasament" Si uite-asa, socoteala de pe site nu se potrivi cu cea din atasamente... Acolo treburile stateau altfel. Nu mai era oferta cu 75 de euro, era cu 200, numai era cazare si transport, era cazare doar. Si numai bine m-am dat eu jos din corcodusul meu cu vise si idei de excursii! Si le scriu din nou, ca inca nu intelegeam: de ce pe site e intr-un fel si in atasament in alt fel. Raspunsul e urmatorul: "bla bla..sunt tarife incepand de la 79 de euro de persoana...pentru prima plecare din vara aceasta." Nu numai ca prima plecare din vara a fost destul de departe pentru a mai fi valabila postarea de pe net, dar nicunde pe tot site-ul lor nu era cuvantul DE LA, care, in zilele noastre cam stim ce inseamna.
Alternativa aveam oricum, dar a fost bine si sa stiu ca aveam de ales din 2 variante: zona Moldovei vs. Grecia. Asa ca, vara asta ne asteapta Moldova, tur prin tara :)Si stiu ca o sa fie superfain!.

Profesorul psihopat, barbatul in fusta si artista deprimata

Azi am fost in Unirii, cu ocazia Street Delivery, organizat de Carturesti.
Initial am plecat la o piesa de teatru, din care in final nu am inteles nimic, la propriu, fiindca nu se auzea deloc ce spuneau aia pe scena. Apoi am observat ca teatrul defapt nu era pe scena, era in jurul ei. Si era un teatru mut si galagios, un musuroi unde furnicile isi duceau in spate transpiratia, strigatele, voiosia si prostia. Nu stiu exact unde era prostia. Nu o vedeam, dar stiam ca trebuie sa existe. Atunci l-am vazut pe barbatul cu fusta si m-am uitat un pic ciudat la el. Fusta era lunga, si avea o culoare verzuie. Apoi m-am gandit ca stia el ce stia. Spre seara au aparut tantarii si rontaiau ce apucau. Omul cu fusta zambea iar eu imi scarpinam picioarele gaurite de lighioanele cu trompa.

Pe strada Mercy locuia o scena, in mijlocul furnicilor ce sorbeau un suc galben in cutii de carton. Noi eram furnicile, toti care eram acolo si stateam pe sacii umpluti cu burete. Pe scena era galagie. Profesorul psihopat isi face loc si el printre saci. Il vedeai usor ca e psihopat; nu vedeai in schimb ca e profesor. Iar ochii lui psihopati se uitau dupa Glanz. Glanz era cu mine si radeam de el, ca era nebun.
Galagia de pe scena s-a transformat in muzica, o muzica placuta, pe care ai fi putut sa scrii, sa visezi, sa pictezi sau .. sa nu. O mireasa recita ceva trist printre muzica aia faina. Asa vedeam eu, ca era trist: pentru ca in poezia ei mama-sa era moarta, bunica-sa moarta si taica-su cu tot cu cizmele lui soldatesti mort si el. Iar ea era imbracata in mireasa, intr-o rochie lunga in care sigur era prea cald iar tantarii rontaiau si din ea.

Morning artworks

Mai nou m-am apucat de desenat dimineata, imediat dupa ce ma trezesc, in timp ce-mi beau cafeaua care defapt e lapte cald. A, si dimineata e pe la 1:00 PM.
Cam asta faceam in liceu, oriunde aveam un pic de timp liber: la scoala, acasa, pe tren...etc. Atunci aveam o mapa cu multe coli A4 pe care le umpleam destul de repede, un creion si o guma alba de sters. Acum am inlocuit creioanele cu tableta grafica si Photoshop. Nu e neaparat mai usor....Momentan sunt cateva ganganii, dar o sa creasca roiul....

Spre livada...inainte!

Luna lui Ciresar ma duce cu gandul la cele mai bune fructe din lume: la cireseeee si la cat ma mai chinuiam sa ma catar dupa ele prin toti pomii. Chiar daca aveam ditamai ciresul in curte plin intotdeauna de cirese rosii si dulci (la botul calului cum ar veni) cele mai bune nu erau acolo. Erau la cam un km de casa, prin livezile dinspre Ciclova, pazite mereu cu caini si paznici. Ca sa ajung la livezile alea trebuia nu numai o strategie bine pusa la punct, dar si traversarea unui traseu labirintic, peste calea ferata, prin scaieti si ierburi inalte, peste garduri si un paraias.
Ca erau cirese, mere verzi sau corcoduse nu prea conta. Important era sa avem o gasca vesela, cateva pungi, pe catelusa Fetita care ne ferea de serpi si, de cele mai multe ori o extra bluza de training care in final avea manecile ticsite.
Se mai intampla si sa nu mai luam si provizii, ci sa infulecam acolo tot ce prindeam: mai crude, mai coapte, cum erau. Crude de obicei.

Azi, livada e mai aproape, la cateva stradute distanta, peste bulevardul cel mare, printre masini, aurolaci si oameni grabiti. Livada asta e si ea pazita bine, dar poti intra cand vrei, cu pungi si chiar cu toata gasca. Doar ca aici, ca sa mananci cat poti si sa mai si pleci cu cate ceva trebuie sa platesti. Iar livada asta, noi, oamenii mari de acum o numim sec: piata.
Gasca nu mai e nici ea aceasi. Cu Iulia, Andrei, Dani si Maria nu m-am mai intalnit de ceva vreme si cand ne intalnim doar ne salutam si trecem mai departe. Iar catelusa Fetita...a murit demult.

1 iunie

Ne-am obisnuit cu ziua asta de cand eram copii. Pt noi, cei mici de-atunci, 1 iunie era ziua noastra, o zi in care primeam dulciuri la scoala, sau eram iertati mai usor daca faceam prostii. Era si ziua desenelor pe asfalt, intrecerilor de bicicleta, a cantecelelor si a imaginilor cu porumbelul pacii, globul pamantesc si cu copii de diferite rase.
Dar oare cand am incetat sa mai fim copii? Sa fie cand am parasit scoala generala? Sau cand am implinit 18 ani? Poate cand am inceput sa ne consideram prea mari sa coloram asfaltul.
Mama imi spunea ca suntem copii atat timp cat avem parinti. Asa ca prefer sa cred asta. E bine sa fi copil. Poate e mai usor. Desi, daca ma gandesc..toti vroiam sa fim mari: sa nu ne mai certe nimeni, sa venim acasa cand vrem, sa mancam ce vrem si sa terminam odata scoala. Acum am trecut prin toate astea: suntem mari si putem sa facem ce vrem. Oare ne ajuta asta? De certat tot se gaseste cineva sa ne certe, putem ajunge acasa cand vrem dar odata ajunsi, nu gasim nimic de mancare, trebuie sa ne facem singuri patul sau curatenie si..oricum nu-i pasa nimanui cand sau daca suntem acasa sau nu. Scoala, am terminat-o si pe aia. Nu ne mai batem capul cu lucrarile de control, cu chiulitul sau ca trebuie sa-i chemam pe parinti la scoala. Acum nu mai avem vacante, avem concedii. Nu mai cerem bani de la parinti, ci ii castigam singuri. Nu mai facem desene pe asfalt, prelucram poze in Photoshop sau facem desene vectoriale...