Acum 6 ani, aproape de inceputul anului 2 de faculta, pe vremea cand ma pregateam sa stau si eu, ca toti studentii normali intr-un camin, eram la Oravita cu mama, facand incet incet pregatirile. Imi amintesc si acum o replica destul de socanta pt mine atunci. Pe cand imi pregatea lenjeria de pat, am masurat fata de plapuma pe pilota de o persoana pe care urma sa o am. Era mult mai mare decat trebuia si atunci am zis sa mai imi taie cumva din ea si sa o refaca, pt ca era prea mare. Atunci mama imi zice: "lasa, ca nu o sa fi tu tot singura..". In momentul ala am avut un fel de fluturi de groaza in stomac. Fiindca ca mi se punea in fata realitatea pt care nu eram pregatita. Realitatea aia insemna ca la un moment dat o sa gasesc pe cineva cu care chiar o sa locuiesc, la fel cum facea sora mea mai mare pe atunci, cu care o sa stau mai mult de o luna, sau doua si cu care va trebui sa-mi impart fata de plapuma. Pt ca era de doua persoane!
De unde sa stiu eu ca peste numai 2 ani aveam sa locuiesc deja cu cineva, sa-mi impart nu doar plapuma ci toata...zestrea.
Cand ma intreaba cineva cum e, nici nu stiu ce sa raspund. Stiu ca e fain, dar e si greu. La noi oricum a fost mai ciudat decat la alti oameni mai normali la cap. Majoritatea s-ar intalni, s-ar imprieteni, s-ar iubi, ar sta o vreme, s-ar prezenta parintilor, s-ar muta impreuna, etc... Noi ne-am mutat impreuna din prima zi si daca ar fi sa dau timpul inapoi, as face la fel.
Am o prietena care cand povesteste la altii despre noi, face aluzie in felul urmator: "...aveam si eu o prietena cu care stateam in camin. Si la un moment dat a plecat la un film... si a ramas acolo si in ziua de azi....".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu