24

Intotdeauna cand ma intreaba cineva cati ani am in august...nu stiu pentru moment cat sa spun. Cat am sau cat o sa am.

Astazi stiu: am 24!

Imi zicea azi cineva ca eu imi traiesc defapt viata pe care am vrut-o. Si cred ca asa e, pentru moment. Desi parca mi-e frica cumva sa afirm asta. Am tot timpul din lume sa mi-o fac in continuare cum vreau.

Oricum o mare parte din ea nu-mi amintesc. Primii 5 ani au fost cam degeaba: invatat sa mergi, sa mananci, sa vorbesti, fara prea multa actiune. Apoi totul a inceput sa se invarta in jurul scolii, si al cozii. Zilele erau toate la fel. Eram mica, nimeni nu ma asculta, de imbracat ma imbraca mama, ma durea mana de la scris, mancam si invatam numai cu forta, copiam la autodictari in clasa 1, mergeam stramb si o trageam pe sora-mea mai mica dupa mine in graba pana cadea. Doamne, si ce nu-mi placea la scoala... Stiam sa citesc de pe la 6 ani sau poate mai devreme. Asa ca de la inceput, ma simteam in plus la scoala. Mai ales ca prima zi, scoala arata ca la gradinita. Si eu m-am bucurat. Pana cand mai tarziu am aflat cum sta treaba cu adevarat si m-am simtit inselata de societate. Cam ca la McDonalds cand te duci si citesti Big Mac si defapt el e cam cat pumnul.

Cea mai aiurea perioada a fost, bineinteles adolescenta, fara prea multe comentarii. Mai am si acum jurnalele de pe atunci, scrise in engleza, ca sa nu le citeasca mama. Pentru mine acum sunt o sursa bogata de ras. Un lucru stiam insa chiar si de pe atunci: eu vroiam sa fiu altfel. Altfel decat tocilara clasei, altfel decat surorile mele, altfel decat toti colegii mei, altfel decat toata lumea! Am incercat sa fiu la fel... dar nu-mi iesea nicicum.

Am in cam o moara de planuri, idei, si vise. Am 24 de ani! Vreau sa am mai multi de atat. Aventura nu incepe cand te nasti, ci cand incepi sa traiesti.